~ Ziarul vietii ~

       ~ Ne scriem vietile pe reviste alb-negru fara cotor, le desfacem si tapetam ziduri cu ele parca pentru a le afisa trecatorilor. Detaliem sentimente, trairi, dureri, iubiri in articole de dragoste, puse in centrul paginii, inconjurat de chemare aurite, dar pe care nimeni nu le citeste, nici macar nu arunca un ochi oricate eforturi am incerca sa facem.

      Trecatorilor nu le pasa, caci in drumul lor grabit spre nicaieri au ochii acoperiti de vopselele timpului. Rareori se opresc cei ce credem ca le pasa de noi. Citesc o foaie, doua iar apoi se plictisesc si pleaca. Ei insisi au ziarul lor, pe care nici macar nu mai fac efortul de a le mai afisa, sau poate ca sunt prea murdare pentru a le arata altora.

      Suntem precum pictorii care isi pun operele la vedere pentru a fi admirate sau criticate. Uneori ne mandrim cu panoul plin de viata, cu anumite articole in care am obtinut diplome sau premii, sau in care am iubit oameni si care inca mai sunt in viata noastra. Ei le mai citesc din cand in cand.

      Cei care au plecat insa, nici nu isi mai aduc aminte ca au fost vreodata in ziarul vietii tale. Au plecat iar in urma lor au lasat ploi, furtuni sau tornade si care au smuls din zidul ala bucati de hartie cu tot cu trup, iar pe restul au curs ape ce au amestecat cerneala intregii vieti.

      Acelea nu mai sunt ziarele vietii, sunt un amalgam de hartii rupte si ude cu ape sarate, cu sentimente si dureri, suflete sfaramate ce nu vor mai putea niciodata sa adune literele inapoi si sa isi alcatuiasca mai tarziu revista vietii lor si care sa le ramana in amintire.

     Suntem ca niste ziare vechi, ce odata am fost citite, dar am ramas doar niste litere insirate in articolele vietii, in care am fost fericiti candva. Ne citim si recitim la infinit parti din ele care ne ajuta sa avem forta, sa mai reusim sa scriem si sa mai tiparim alte articole, cu alti oameni, alte sentimente pe restul hartiilor ramase albe. ~

    

    

                                     ~ Odine ~

~ Rasar flori ~

     Afara miroase a flori ce incearca sa rasara din mugurii chinuiti ai copacilor si dau sa crape pielea subtire. Primavara striga din toate incheieturile noduroase sa dea glas sunetelor de pasari, strigandu-le sa vina din tarile calde, sa isi ocupe locul pe tronul regal al naturii.

     Inebuneste fiecare fir de praf, de iarba, fiecare graunte vrea sa prinda viata si sa danseze intr-un ritm numai de el stiut. Aerul parca si el vrea sa se dea in stamba, pufaind miros de proaspat ce te cheama la animatie.

     Toate adunate te iau de minti si nu te mai lasa sa stai in calmul mort al iernii, venind cu clopotei langa urechile tale si strigand: “trezirea la viata”. Pielea si ea capata alta culoare pentru ca soarele se indragosteste de ea si o saruta in fiecare clipa cand iese la iveala si parca si mai nebun te incalzeste sa te faca sa arunci totul de pe tine.

     Simti cum parca te gadila in interior inima ca si ea vrea sa respire aerul schimbat al vietii pamantului. A venit primavara si simti cum in fiecare zi ti se crapa toracele precum bobocul unei flori ce vrea sa il sarute si pe el soarele. Trebuie sa imi dau pielea de pe mine jos si sa ma innoiesc. In clipa in care imi voi decoji pielea, vor rasari florile din mine de dor de viata.  ~
                            ~ Odine ~

~ Crosetez inimi ~

      ~ Am inceput sa crosetez inimi. Cate una pentru fiecare din cei care vor trece prin viata mea si vor vrea o bucata.  Asa nu voi mai da din inima mea nimanui si voi ramane cu cat mai am, dar va fi doar a mea.

     Voi fi tricoteza de inimi colorate si voi darui celor ce si-au pierdut odata inima si au nevoie de o inima de imprumut. Voi darui inima celor ce vor sa fie iubiti si nu sunt.

    Asa le voi alina durerea celor ce sufera din pricina unei inimi destramate, ii voi ajuta sa invete sa tricoteze inimi sa nu isi mai dea inima tuturor celor ce vor trece ca niste trenuri in graba, in gara vietii lor. Vor lua suvenir o inima tricotata nu una vie.

    Mainile mele sunt de aur iar ele tricoteaza inimi din materialul sufletului desirat si transfigurat de iubire. L-am desirat fir cu fir, l-am inodat, mi-am luat andrelele si intorc cu varful lor firul si asa firav, cand pe fata cand pe dos. Dar ceea ce ramane in urma lor sunt cele mai frumoase inimioare.

     Unii oameni arunca la gunoi un suflet ranit, e ca o tesatura mancata de fluturii iubirii, iar firul ei nu mai e continuu ci intrerupt, plin de noduri insa el este materialul cel mai frumos si curat, caci a fost spalat cu lacrimi, iar din tesatura lui sfartecata ies cele mai frumoase inimi. Eu creez arta din sufletul destramat. Ii adun ata vietii si din ea crosetez inimi si iubire. ~

                             ~ Odine ~

~ Femeia ~

Femeia e atat de firava si totusi atat de puternica.

Ea poate tine in maini lumea si totusi sa nu se prabuseasca.

Poate lupta importriva celui mai mare curent,

Se poate schimba pentru iubire,

Isi dau si ultima suflare pentru asta,

Chiar daca mai tarziu isi vor aduna cioburile ramase din inima lor sfaramata.

Pot zambi si dansa chiar daca in propriul lor suflet domneste intunericul.

Le poti vedea ca pe amazoanele universului,

Cele ce nu obosesc niciodata, chiar daca nu mai pot.

In genunchi, taras, pe coate, dar inainteaza.

Dumnezeu le-a facut sa poata, le-a facut sa nu se opreasca niciodata,

Chiar daca a luat o parte a barbatului destul de slaba, coasta lui, pentru a o construi.

Ele pot si pleaca mai departe cu orgoliul praf, cu lacrimile in gat, cu ochii goi,

Inainteaza de dragul a ceea ce iubesc sau au iubit,

Si nu conteaza de ceea ce are nevoie

Pentru ca ea stie doar un drum, Inainte.

Femeia e copila, e iubita, e stergar, e brate pe care sa plangi, e spate pe care sa te sprijini, e mama care te creste, Femeia e TOT, 

Iar fara ea, nu am fi nici EU si nici TU. ~

    ~ La multi ani Mama. Pentru tine, pentru ca Te Iubesc ~

                                ~ Odine ~

~ Cuplul muzical ~

    ~ Viata e un cantec si cu totii suntem cupluri de muzicieni si instrumente muzicale. Duetele perfecte ce se acordeaza reciproc creand opera de arta, melodia de dragoste.   

      Daca as fi un instrument muzical as fi un pian. Tot trupul meu ar fi pianul care nu se mai misca din loc, ci a ramas cimentat in ruina unui palat bantuit de stafii. Cel ce vine si apasa pe pedala si incearca a canta, nu aude nici un sunet. Si apasa si mai mult de parca ar fi acceleratia unui motor ce ar trebui sa o ia la goana nebuna.

     Iar tu pianistul, cel care a stiut intotdeauna pe ce trebuie sa apese sa scot sunetele unui cantec de iubire. Nici nu era nevoie sa apesi pe clape si cantam precum privighetoarea, pentru ca eram un pian cu viata.

     Acum pianul si-a inchis, claviatura s-a transformat in ceva ce nu mai misca, nu mai simte, carcasa si corzile ce odata vibrau, s-au incordat ramanand inerte. Iar picioarele, picioarele nu mai au incheieturi, nu mai au mobilitate, au ramas cimentate in betonul timpului. Pianul a murit, pianul nu mai canta.

     Ascunde-ti mainile in buzunarele anilor de asteptare din viata mea pianistule si spala-te cu lacrimile mele pe ele pentru ca te vor curata de pacate. Asa vei putea pleca mai departe sfintit de mirul care ti l-au dat ochii mei. Pleaca mai departe, caci in drumul tau vei canta in continuare, acum esti curat ca lacrimile unui pian ce traia odata. ~

                           ~ Odine ~

~ O pasare ~

     Nu am nevoie de lume. Nu am nevoie de nimicurile spurcate ce vor sa mi se arunce in fata. Nu am nevoie de spurcaciunile lumii pentru a fi satula. Nu asta e hrana de care am nevoie, ci de zbor.

    Am nevoie doar de zare, de cerul din fata mea, de campuri cu lanuri colorate de maci, de florile pasiunii, de libertate. Nu am nevoie de ziduri, de care sa fiu legata, sau de acoperisurile caselor aurite de rautate.

    Am nevoie de oameni care sa iubeasca pasari, care sa le invete sa zboare, de maini care sa mangaie aripile ranite, sa le bandajeze si sa le redea frumusetea libertatii, sa le redea viata.

    Nu sunt un om, sunt o pasare ce am fost aruncata pe pamant sa invat cum traiesc oamenii si nu imi plac. Alta data ii invidiam, acum am vazut cat sunt de tristi si urati. Isi spurca sufletul si libertatea si distrug ceea ce au mai de pret, iubirea. Oamenii nu stiu sa iubeasca, de parca in clipa in care le-au fost luate aripile, le-au zburat si mintile odata cu ele.

     Imi intind mainile si urc spre cerul care ma va primi, pentru ca acolo am apartinut intotdeauna. Aici am fost in vizita pentru un timp, caci eu sunt o zburatoare. In eternitatea cerului apartin si acolo am fost intotdeauna acasa, caci numai imensul albastru ma cunoaste asa cum sunt. O pasare. ~

                  ~ Odine ~

              

~ Urme de iubire ~

      ~ Azi ma joc cu creionul. Stau cu el in mana si desenez forme fara noima. Le inchid la culoare, le fac umbre, le trimit in spatiu si le fac proiectia si apoi le mazgalesc. Drumuri, copaci, nimicuri, toate amestecate pe o coala de hartie.

      Vreau sa folosesc creionul si nu stiu cum sa ii termin mina. Vreau sa las o urma a lui de care sa se aduca aminte. Sa se stie ca odata a existat un creion, care a lasat ceva frumos in urma lui, ca nu s-a terminat fara sa se stie de existenta lui.

        Il mai ascut inca o data, iar ascutitoarea mai rupe din el si il micsoreaza. Il doare ca a mai luat din el inca un rand de carne si nimeni nu s-a bucurat de opera lui. Nu stiu sa desenez pentru ca nimic nu imi vine in minte. Sunt doar linii fara directie.

     Il trec din nou in ascutitoare, pana ce varful lui devine ca o sageata. Il privesc si dintr-o data mi-l infig in inima. Stiu. De acolo voi scoate cuvinte pe care le voi asterne pe hartie, iar creionul nu va fi murit fara a lasa o mica farama din el, ce peste timp vor fi urme din el si din mine.

    Cuvinte de iubire, declaratii si sperante. Rosu din inima impletit cu “te iubesc-uri” inflorite ce nu pot fi sterse cu nici o radiera. Ele sunt cele ce vor ramane in urma noastra, oricate vremuri vor trece. Varful lui si sange din inima mea, vor umple coala de hartie, iar iubirea va ramane chiar si cand noi nu vom mai fi.

     Dragostea e urma lasata de doua existente paralele si totusi atat de asemanatoare, urme care s-au dorit a ramane mai departe si a dainui in eternitate. Existente ce nu au dorit doar sa treaca nesimtite si nevazute de nimeni.

     Asa eu si creionul meu am lasat in spate “iubirea” scrisa intr-o carte cu dezamagiri, cu lacrimi dar si cu batai de inima si fluturi in stomac. Iar cand noi vom muri, “Iubirea” va ramane si se vor mai forma inca doua existente si altele si altele care o vor duce pana la capatul lumii. ~

                                    ~ Odine ~