~ Croitorul ~

            ~ Ai o bucata de panza numita viata, pe care incepi de copil sa ti-o brodezi cu floricele sau figuri indescifrabile, incercand sa faci din ea broderia cea mai frumoasa pe care o vei imbraca pana la moarte, pentru ca ea va fi scrisa pe pielea ta. La un moment dat ai de ales sa urmezi doua cai: in a o darui cuiva sa o croiasca, el devenind croitorul care va taia panza aia sa ti-o potriveasca pe trup, sau sa devii croitorul tau si al celuilalt.

       E trist atunci cand cel ce se crede croitor incepe sa taie din panzele altora, fara ca el sa aibe habar cum sa tina foarfeca in mana si taie anapoda, facand buzunare, ce vor deveni cicatrici pe pielea celui care si-a pus cu incredere trupul in mana.

      Oricat ar incerca celalalt sa mai acopere sau sa peticeasca propria viata nu va arata decat o carpeala de proasta calitate si totul din vina unui croitor, care a folosit centimetrul si foarfeca gresit pe trupul sau dar dupa propriile-i nevoi.

      Venim pe lume nu doar sa ne bucuram ca niste bezmeteci de tot ceea ce e in jur, ci sa ne si asumam ceea ce e langa noi si sa ii purtam de grija. Daca nu suntem siguri ca putem fi capabili sa croim panza cuiva, atunci sa nu punem mana pe foarfeca sa ii taiem din viata, doar pentru ca vrem sa vedem cum ar arata un desen facut in imaginatie, fara a masura de sute de ori si a taia o data.

      Nu poti sa fi croitorul mai multor vieti si sa tai pe jumatate, iar apoi cand ai vazut ca ai gresit masuratoarea, sa pleci in cautarea altei panze, pentru ca nu ai mai fi un croitor ci un manuitor de foarfeca. Iar oamenii nu sunt manechine in vitrina, ei traiesc, au suflet si sufera atunci cand panza vietii lor nu devine altceva decat o carpa in mana croitorului, care dupa ce a fost decupata gresit, ajunge aruncata undeva si folosita drept o zdreanta cu care stergi mizeria.

     Croitorule, foloseste omul ca pe cea mai de pret panza cu care iti vei acoperi inima si viata, masoar-o si croieste-o ca pe panza fara de care nu ai mai putea sa dormi, nu ai mai putea sa te mai simti intreg, pentru ca fara ea ai fi un trup gol si descoperit in fata furtunii. Masoara trupul ala de o mie de ori si taie o data, pentru ca altfel va ajunge doar o textila de care iti vei sterge mana de praf si apoi aruncata.

      Asta te va face cu adevarat un croitor care a modelat o viata, pentru ca ea va fi oglinda ta in fata celor care o vor privi, va fi modelul admirat si care va purta semnatura ta si asa toti vor spune “ cu adevarat, acesta este un mare croitor”. ~

                           ~ Odine ~

~ Începutul unui sfârşit ~

~ Tăcerea furtunii din inima mea

E furioasă la întrebările sufletului,

Că nu vrea să înţeleagă

Că nu mai e cale de întoarcere.

Înger orb în noapte fără stele

Te-ai pierdut în tăcerea visului

Unei iubiri stricate şi însingurate.

Căderea speranţelor, a iluziilor

Se ascund tot mai adânc

În spatele rocilor sălbatice,

Sperând să ajungă la răsăritul soarelui.

Să le încălzească sentimentele,

Să răsară, acolo unde vulturii zboară.

Zboară, zboară tot mai sus

Încântă-mi inima şi ochii

Adu-mi speranţa cu sfânta lumină înger de foc

Să nu mai trăiesc în pământ ca o râmă.

Dau drumul la timp să capete aripi,

Să zboare frânte în bucăţi de clipe,

Acolo unde îl va duce divinul,

Şi să cred, atât, doar să cred,

Că ceea ce va aduce zborul lui,

Vor fi ceasuri în care timpul nu va mai curge,

Ci vor rămâne în mine bucăţi de eternitate.

Mi-am pierdut sentimentele,

În clipa în care am deschis borcanul

Ce ţinea închisă inima mea

Şi am înteles că Paradisul e atât de departe

Şi că unele vise sunt doar amintiri.

Că lumea se întoarce cu susul în jos

Şi se calcă în picioare totul,

Atunci să tragi aer în piept cât mai adânc

Să ţii respiraţia şi să îi dai drumul eliberându-te.

Pentru că va fi începutul unul alt sfârşit. ~

                                     ~ Odine ~

~ Da-mi suflu iubire ~

~ Dă-mi suflu iubire să trăiesc încă o dată

Ce a murit şi mi-e teamă să nu mor şi eu,

Dă-mi aerul care mă-nvie şi moartă

Căci tu îmi eşti viaţa, fără tine nu-s eu.

Şi viaţa şi moarte trăiesc lângă tine,

Şi extraz şi durere mă toarce mereu,

Mi-e sufletul turbat şi plin de suspine,

Eşti Iadul şi Raiul, iubitul meu.

Ştiu să trăiesc în Raiu-ţi alături,

Ştiu şi Iadul în care mă arunci,

Trăiesc din ale tale te iubesc-uri,

Şi îndeplinind ale tale porunci.

Sulfă-mi pe trup aer din plămânii tăi

Să te respire întreaga-mi fiinţă,

Scoate-mă din Iadul plin de văpăi,

Dă-mi aer iubire, adu-mă din nou la viaţă. ~

~ Odine ~

~ Iubeşte-mă ~

~ Iubeşte-mă aşa cum numai tu şti.

Iubeşte-mă ca un prunc,

Ce are nevoie de primii paşi în viaţă.

Iubeşte-mă ca un copil

Care are nevoie de fiinţa maternă.

Iubeşte-mă ca un adolescent,

Care vrea să schimbe lumea plin de speranţă.

Iubeşte-mă ca un bărbat

Care vrea să devină tată.

Iubeşte-mă ca un adult,

Care are nevoie de iubita alături.

Iubeşte-mă până vei îmbătrâni,

Când vei avea nevoie de o mână,

Să te sprijine când vei merge greoi.

Doar atât, iubeşte-mă 

Aşa cum te iubesc eu pe tine

Şi vei simţi mirosul dragostei vii.

Iubeşte-mă şi nu te vei mai simţi niciodată,

Jumătatea pierdută prin miliardele de jumătăţi,

Ci jumătatea care şi-a găsit bucăţica de iubire

Din care odată a făcut parte. ~

~ Odine ~

~ Dacă aş putea ~

~ Dacă aş putea din suflet să te scot

Nu aş mai sta o secundă să socot,

Mi-aş smulge inima din piept

Nici o clipă n-aş mai vrea să mai aştept.

Dacă s-ar putea în minte să nu te mai am

Aş alerga desculţă pân’la Amsterdam,

De medicul m-ar face să nu mai ţin la tine,

M-aş opera să scoată inima din mine.

Ochii mei să se oprească din atâta plâns,

I-aş scoate cu unghiile dinadins,

Urechile mi le-aş cimenta,

Să uite în veci, de vocea ta.

Iar mâinile să nu mai vrea să te atingă,

Le-aş smulge din umeri, să devin o ciungă,

Iar de picioarele la tine ar alerga

Mi le-aş tăia, de-aş deveni oloagă.

Aş deveni fizic neputincioasă,

Dar inima ar mai liberă şi curajoasă,

De-ar putea face Domnul, să uit de tine,

Mi-aş da lui viaţa toată, numai în rugăciune.

De s-ar putea, dacă aş putea,

Să-mi duc pe apă dragostea,

Să curgă lin să mă eliberez de atâta dor,

Să-mi dau drumul la aripi şi să zbor. ~

~ Odine ~

~ Cursul vietii ~

   ~ Vine o vreme cand esti ingropat de viu de propriile sentimente. Te inghite pamantul si simti ca nu te mai poti ridica. Tot ceea ce iti ramane de facut este sa adormi privind cerul cu bratele deschise asteptand imbratisarea iubirii.

     Esti copilul pamantului, pentru ca din pamant ai fost creat si el este singurul care te vrea inapoi orice ai face in viata. El este cel care accepta si criminal si crestin, bogat sau sarac, bun sau rau, nu face discriminare si nu se simte dezamagit de nimic. Desi nu are suflet traieste, traieste prin ceea ce primeste si el transforma totul.

     Descompune pentru ca mai apoi sa faca din ceea ce e stricat, ingrasamant pentru ceea ce trebuie sa traiasca, sa dea nastere din nou la o alta viata. Primeste tot, sa daruiasca tot. Asta e cursul vietii, a primi si a darui. Nu poti primi la infinit, asa cum nici sa daruiesti la infinit fara a primi nu se poate.

     Atunci cand simti ca pamantul te va inghiti sa iti aduci aminte ca din inima ta distrusa, va rasari o alta viata, ca de acolo se va inalta cel mai frumos lastar si el va reprezenta ceea ce ai fost tu. Nimic nu piere pentru totdeauna, doar se transforma.

     Nici o dragoste adevarata nu moare, ea va fi inghitita de pamant un timp pentru ca mai apoi sa se inalte catre ceruri. 

De asta nu trebuie sa plangi niciodata atunci cand simti ca inima ta a murit, ci sa ii dai timp sa se nasca din nou, din samanta iubirii care a murit sa creasca cel mai frumos lastar al vietii, cel mai curat trup sa se nasca si sa ia viata in piept,  care se va inalta si va face flori, fructe si mai apoi sa imbratiseze cu intreaga fiinta iubirea ce i se asterne in fata. ~

                                    ~ Odine ~

~ Jurământul ~

~ Mi-e frig în suflet şi nu mi-e bine,

Şi mi-e atâta dor de tine,

Şi nu se duce şi nu pleacă,

Şi sufletul mai rău l-apleacă.

Şi nici o haină nici o zdreanţă,

Nu mă trezeşte iar la viaţă,

Nici sufletul nu îl încălzeşte,

Şi nici durerea n-o opreşte.

Şi-mi strâng braţele lângă mine,

Şi mi-e atâta dor de tine,

Iar tu nu şti şi nici nu-ţi pasă

Ai drumul tău, calea aleasă.

Şi aş veni desculţă iară,

Cum am venit în acea vară,

La tine-n braţe să mă aşez,

Să uit de toate, să te îmbrăţişez.

Mi-e frig în suflet şi mă doare

Şi simt în inimă apăsare,

De dor nebun, de dor de tine,

Şi-aş vrea ceva să mi-l aline.

Îmi rupe spatele în două,

Şi-n toată fiinţa mereu plouă,

Capul mi-apleacă spre pământ,

Căci ai călcat un jurământ.

Un jurământ de dăinuire,

Jurământul de iubire,

Că nimic din ce va fi,

Nimic nu ne va despărţi. ~

~ Odine ~