~ Operatie pe inima ~

~ Clipeste asa cum clipesc stelele pe cer in noaptea senina. Clipeste printre lacrimi sau zambete, dar curata-ti ochii de praful care ti-l arunca tumultul vietii de zi cu zi.

Clipeste si uita-te de jur imprejur. In toata nebunia zilnica, gaseste timp sa iti cauti gandurile cele mai curate, sa le pui in fata mizeriei, sa vezi daca ele vor ramane curate sau vor capata petele stricaciunilor. Chiar daca vor primi pete, ai grija si curata-le cu apa din suflet. Invata-ti gandurile ca in toata nebunia vietii, de vor intra in noroiul cotidian sa nu se lase atinse asa cum penele ratelor nu se imbiba de apa niciodata.

Nu uita sa ai grija in primul rand de camera sufletului tau, pentru ca odata murdarita acea camera, nu vei putea tine restul spurcaciunilor departe de tine.

Suntem ca niste masinute in viata, care indeplinim niste roluri sau muncim fara oprire, pentru a ne vedea scopul atins. Nu realizam asta decat in clipa in care suntem pe cale de a ne pierde cu totul. Atunci urmeaza trezirea si te intrebi: merita sa imi vand sufletul pe un pumn de arginti?

In fiecare zi sa iti faci operatie pe inima. Deschide-ti larg toracele si priveste in interior. Iti place ce vezi? Daca nu, atunci scoate de acolo ceea ce se hraneste din bataile ei si fa-ti curatenie in viata.

Odata ce ti-ai curatat sufletul, ai de luptat sa pastrezi curatenia aia in tot ceea ce inseamna existenta umana. Atunci vei putea aluneca printre toate spurcaciunile pamantului neatins, iar haina sufletului tau sa ramana imaculata. ~

~ Odine ~

~ E trista marea ~

      ~ E trista marea fara oameni. E atat de rece si inlacrimata de fericirile ce au trecut pe langa ea. Isi plange destinul strigand cu sirenele departarilor si lovind suparata marginile vaselor ce incearca sa ii taie sufletul in doua.

       E trista marea, pentru ca si-a pierdut iubirea, iar acum de suparare inghite nisipul, cu care odata facea dragoste cu fiecare val. O cheama lovind cu tarie colturile stancilor si ii spune „vino la mine, vino sa fim noi doi, sub luna noptii si soarele arzator, nu ma mai lasa sa plang”.

        Dar e toamna si iubirea nu mai vine, soarele nu mai arde, iar luna ramane tot rece si distanta. Va veni, la anul care vine, dar pana atunci va fi rascolita de dureri si tristeti, dezlantuindu-si sufletul si umflandu-se tot mai mult, incercand sa aduca valurile tot mai aproape de tarm, de dorul iubirii pierdute.

      E trista marea cea mare, cea care isi arunca vrajile asupra tuturor, prinzandu-i in mrejele ei si rascolindu-le inimile in amintirile verilor fierbinti. E trista si atat de sarata, de la atatea rauri de lacrimi care s-au scurs din ochii celor ce si-au pierdut iubirea.

      In imensitatea mare a vietii, cu totii vom avea iubiri pierdute, fericiri si regrete. Regretul meu este ca de atatea ori mi-am trecut degetele largi deschise prin ape curgatoare si nu am gustat o picatura. ~

~ Odine ~

~ Lacrimile ~

~ Lacrimile traiesc suspendate de gene, precum stropii de ploaie agatati de nori, pana in clipa in care cad sa moara pe pamant. 

Intinde palmele, caci din ceruri o sa ti le umplu cu iubire. Trece-le pe fata ta si lasa-ma sa te sarut. Sa-ti spal chipul drag cu roua sufletului meu. Asa vor zbura din nou fluturii.

Pentru ultima oara inainte de a se stinge lovindu-se de pamant, sa te mai sarute o data si-apoi sa plece in eternitate cu amintirea gustului tau. ~

e d

~ Odine ~

~ Scrisori pentru tine X ~

    ~ Au crescut atat de mari trandafirii care mi i-ai plantat in inima, ca mai au putin si ma inghit pe mine. Ai spus ca am grija de ei, sa nu moara, sa ii ud cu lacrimile mele si sa ii iubesc mai presus de orice. Si mereu asta am facut. Am facut-o chiar si atunci cand era datoria ta. Am avut grija pana si de ai tai, pe care care tu in graba de a trai atat de intens, ii lasai uitati.

     Cand i-ai plantat au fost niste spini care mi s-au infipt in inima. Dar chiar si asa am continuat ranita sa ii ingrijesc, sa am grija de ei sa nu moara. Sunt cinci si au crescut atat de mari incat imi sapa parca mormantul in fiecare zi, pentru ca atat de adanc isi infig radacinile in inima mea. Dar nu e nimic, pentru ca dupa ce imi va muri inima, din ea vor creste flori atat de rosii si de parfumati incat cei care ii vor mirosi, se vor molipsi de iubire eterna.

       Nu-mi cere sa ii las sa moara, pentru ca asta nu o voi face chiar cu pretul vietii mele. Nu mai exista viata fara ei si nici iubire fara sacrificiu. Tu esti vantul care a adus samanta iubirii in suflet, iar eu voi ramane nemuritorul gradinar care ii va ingriji, in timp ce tu vei trece in goana timpului sa ii admiri si sa ii mirosi. ~

~ Odine ~

~ Ploaia ~

        ~ Ploaia imi bate in geam, iar trandafirii plang inundati sub dusul cerului. Inchid ochii si imi imaginez ca stropii de ploaie nu sunt altceva decat stele cazatoare spre visurile noastre.

       Ploaia cade atunci cand cerul plange de dor de iubire, de suflet. Nu vrea decat sa spele pamantul de durerile oamenilor. Iubesc ploaia pentru ca ea are lacrimile dulci.

      Lacrimile sarate sunt lacrimile amare care vin din durerea mintii care se zbate , lacrimile dulci vin din inima, din mierea sufletului.

       Sa asculti cerurile cand vor urla in tunete, caci atunci o sa te strig din toti rarunchii. Oriunde ai fi sa nu te feresti de lacrimile ce vor cadea de sus caci ele te vor imbratisa in locul meu. Ea va fi ploaia mea. ~

~ Odine ~

~ Scrisori pentru tine IX ~

     ~ Daca-ai sa intizi mana dupa mine, o sa fiu exact acolo unde m-ai lasat ultima oara si stii asta. Nici nu ai nevoie sa faci vreun efort, pentru ca m-am nascut sa fiu mereu acolo pentru tine. Si oricate furtuni vor veni, vor trece chiar lasand totul praf in spate, dar vor trece. Nu stiu cate voi mai putea duce, dar stiu ca pot destule.

        Am ajuns sa fiu exact ca o salcie, sa ma indoi dupa cum bate vantul oricarui anotimp. Sa trec prin pierderea frunzelor toamna, sa infrunt frigul iernii, primavara sa zambesc, iar vara sa imi deschid sufletul. Nu am destule brate, dupa cate crengi pleaca si se desfac din inima mea. Acolo e o metamorfoza pe care nu am sa o pot intelege niciodata. Acolo parca e leaganul botezurilor, unde se sterg pacatele si greselile, se sfintesc faptele rele. De ce am ajuns sa fiu asa nici eu  nu stiu si nici nu mai caut explicatie. Stiu doar ca e o pace si liniste, la care nu mai ajunge nici o furtuna, oricat de puternica ar fi.

       Si chiar de ti-am dat putere asupra mea, daca ar fi sa iti pun cheia aia in mana inca o data as face-o si nu din slabiciune, ci pur si simplu, fara explicatie. Nu trebuie sa explic de ce as face-o pentru ca nici nu ar fi nevoie, asa cum nici tu nu ai putea sa explici de ce in clipa in care ai intrat in inima mea, ai lasat poarta deschisa sa iti intru in camera vietii si sa stiu ce e acolo. Nu e ceva ce depinde de tine de cele mai multe ori, e ceva mai presus de orice putere de intelegere.

      La ce bun atata lupta importiva propriei persoane, importiva propriilor sentimente? Ce mai e de cucerit, cand deja acolo in inima e totul stabilit, cand proprietarul detine deja actul de proprietate? Trebuie doar acceptare si putere de a intelege si atunci se termina razboiul mintii versus inima. Eu am inteles demult asta si pe locul unde odata nu erau decat furtuni, s-a asternut linistea, dar mai presus de orice, iertarea. ~

~ Odine ~

~ Tăcerea mea ~

~ Dacă-ai să-mi ceri să mor tăcută,

O să mă sting aşa cum vrei,

Şi dacă toate astea te ajută,

N-ai să mai ştii de ochii mei.

O să-mi acopăr cu văl chipul,

Iar gura o să mi-o cos pe veci,

Voi lăsa să aşeze peste mine timpul,

Nestrăbătute şi sălbatice poteci.

Din ochi nu-mi vor mai curge lacrimi,

Ci mir mirositor ce se va dispersa,

Pe munţi până la ceruri în înălţimi,

Şi-apoi pe florile pământului se va revărsa.

Iar când ai să miroşi o floare,

Tu nu vei ştii, dar pe ale ei petale,

Vor fi lacrimile mele lăsate în uitare,

Sub forme de mir de rouă elipsoidale.

Şi-aşa tăcerea mea va rămâne de-a pururi

Transformată-n mir de rouă peste flori,

Căzută chiar de sus din ceruri,

Peste tine, sub forma de stropi zâmbitori. ~

~ Odine ~