~ E trista marea ~

      ~ E trista marea fara oameni. E atat de rece si inlacrimata de fericirile ce au trecut pe langa ea. Isi plange destinul strigand cu sirenele departarilor si lovind suparata marginile vaselor ce incearca sa ii taie sufletul in doua.

       E trista marea, pentru ca si-a pierdut iubirea, iar acum de suparare inghite nisipul, cu care odata facea dragoste cu fiecare val. O cheama lovind cu tarie colturile stancilor si ii spune „vino la mine, vino sa fim noi doi, sub luna noptii si soarele arzator, nu ma mai lasa sa plang”.

        Dar e toamna si iubirea nu mai vine, soarele nu mai arde, iar luna ramane tot rece si distanta. Va veni, la anul care vine, dar pana atunci va fi rascolita de dureri si tristeti, dezlantuindu-si sufletul si umflandu-se tot mai mult, incercand sa aduca valurile tot mai aproape de tarm, de dorul iubirii pierdute.

      E trista marea cea mare, cea care isi arunca vrajile asupra tuturor, prinzandu-i in mrejele ei si rascolindu-le inimile in amintirile verilor fierbinti. E trista si atat de sarata, de la atatea rauri de lacrimi care s-au scurs din ochii celor ce si-au pierdut iubirea.

      In imensitatea mare a vietii, cu totii vom avea iubiri pierdute, fericiri si regrete. Regretul meu este ca de atatea ori mi-am trecut degetele largi deschise prin ape curgatoare si nu am gustat o picatura. ~

~ Odine ~