~ Mainile care fac dragoste ~

     ~ Sunt momente cand ma ratacesc printre rime si uit de cuvintele care se leaga fraza de fraza, ca niste vene ce se unesc intre ele intr-un ocol al trupului, pentru a ii da viata. Uit de ele, dar ma intorc la ele. Ele sunt venele mele, care imi pulseaza in creier si au nevoie sa respire, sa explodeze ca o lumina in jurul mintii.

      Azi nu vreau rime.  Azi nu vad decat cuvinte, care vin nebune si se lipesc de geamuri  ca niste maini care incearca sa se agate de lumina de afara si care tanjesc dupa ea. Mainile celor care trec prin viata noastra si le salutam, sau ne incrucisam intre noi, iubindu-ne prin ele.

  

     Cel mai tandru moment din viata oamenilor este atunci cand mainile se saruta, cand se imbratiseaza, cand se ating, ca doua trupuri care fac dragoste si nu se mai satura niciodata. Prin buricele degetelor isi transmit energii care nu se opresc, ca niste fulgere care ajung pana la cer si revin din nou pe pamant.

     Mainile fac dragoste mereu, cu orice obiect, cu orice trup, cu orice ating. O altfel de dragoste, pe care putini sunt capabili sa o inteleaga, pentru ca degeaba doua trupuri se iubesc , daca nu exista patru maini sa se imbratiseze intre ele. Mainile sunt o calatorie in viata ta si prin ele primesti sau daruiesti, pentru ca ele intind darul.

       Calatoria vietii inseamna a intinde mainile si a darui, nu bani, ci viata, nu averi, ci iubire, nu ura, si fluturi. Sa atingi chipul cuiva si sa ii dai binecuvantarea aripilor de fluture pe chipul sau. Asta inseamna a face dragoste cu viata, a o iubi asa cum aripile iubesc zborul, asta inseamna sa traiesti.

     Nu avem nimic in viata decat pe noi. Ne rugam in fiecare seara cu mainile impreunate, cei ce o facem, pentru a cere. Nu avem de pierdut decat ceea ce ne dorim cu adevarat, propria viata si asta ca nu stim ca avem exact ceea ce ne trebuie si totusi cersim cu ele intinse.

    Sa traim rapid pana nu se va stinge lumanarea din noi, inainte de a muri de tineri in interior si sa lasam latura salbatica din noi sa fie libera, sa lasam mainile sa fluture ca aripile zburatoarelor. Asta inseamna a iubi cu mainile tot ceea ce ne inconjoara, sa sarutam cu ele viata, pentru ca doar ea ne apartine, restul sunt trecatoare.

   Faceti dragoste cu mainile voastre, mangaind in aer lumina, florile, pasarile, varful ierbii si veti primi la randul vostru o altfel de iubire, o binecuvantare pe care nu o puteti primi prin nimic altceva, e ca un porumbel alb care se coboara spre voi, nu ii vedeti aripile, dar ii simtiti falfaitul lor printr-o adiere calda si o pace sufleteasca. ~

                    ~ Odine ~

~ Ne minţim în tăcere ~

~ Ne minţim amândoi în tăcere

Privind fără emoţie moartea nopţii,

Ne minţim amândoi apropiaţi

Deşi mii de kilometri ne despart.

Niciunul din noi nu are forţa să spună

Sau să dea drumul celuilalt de mână

Deşi tăcem, strângem mai mult degetele,

De parcă ne-am pierde echilibrul

Sau vântul ne-ar arunca mult prea departe.

Încă e prea multă durere

Care taie carnea ca un cuţit

Şi într-o tăcere surdă,

Se aude doar sunetul rănii sângerânde.

Închid ochii şi în mintea mea

Apare chipul tău şi deşi zâmbesc

În mine ţipă durerea

A ceea ce ar fi putut fi şi nu este

A ceea ce a fost şi s-a renunţat aşa uşor.

Toată lumea spune

Viaţa merge mai departe,

Şi da merge, dar nu în picioare

Merge târâş, îngenunchiată.

Şi te privesc şi te văd cum ţii ochii stranşi

Şi nu vrei sa dai piept realităţii,

Şi îţi strâng mâna mai mult,

Chiar dacă nu mă vezi, şti că sunt acolo

La mii de kilometrii distanţă.

Şi dintr-o dată se aude un sunet acut

E ceasul. Deschid ochii si privesc geamul,

E dimineaţă iar totul a fost un vis.

Îmi privesc palma şi deşi e goală

Ştiu că te ţine încă de mână

La mii de kilometrii distanţă

Doar că şi în vis şi în realitate

Totul se simte în tăcere. ~

~ Odine ~

~ Talismanul ~

~ Mă prinde iar iubirea pentru tine,

Mă-ntoarce şi stoarce totul din mine,

Mă urmăreşte şi mă doboară,

Din toate rănile mă înfioară.

Te iert că n-ai putut să-mi dăruieşti,

Decât lacrimi şi durere amară,

Te iert că nu şti să iubeşti,

Ci că eşti sec, precum deşertul Sahara.

Şi smulg haina de pe piele,

Să mi se vadă oasele,

Că până şi ele simt durerea,

Precum pietrele, sfărâmarea.

Aşa cum ciocanul loveşte,

Piatra care o ciopleşte,

Aşa fiinţa mi se zdruncină,

Iar inima mi se sfărâmă.

Din inima nu mai rămâne nimica,

Doar o piatră mititică,

Ce-ţi va sta in buzunar,

Pe un post de felinar.

Şi-ti va aduce noroc,

În iubirea ce-o să vină.

Ca un talisman de foc,

Să-ţi dea pace şi lumină. ~

~ Odine ~

~ Tu n-ai să şti ~

~ Am scos cuvinte din durere,

Iar din inima mea litere,

Ca să fac o poezie,

Să ţi-o dăruiesc ţie.

Însă tu nu înţelegi,

Ce înseamnă să culegi,

Dintr-o rană de iubire,

Ce nu are vindecare.

Să culegi fiecare lacrimă,

Ca să-alcătuieşti o rimă,

Să pui cuvinte de iubire,

Într-o mare amăgire.

Tu n-ai ştiut şi nu vei şti,

Ce înseamnă a iubi,

A trăi pentru o persoană,

Chiar de-o să devii ţărână.

Să fi praf în vânt şi să te zboare,

Ca pe o frunză călătoare,

Să alergi după himere,

Şi să primeşti durere.

Tu nu şti şi n-ai să şti vreodată,

Cum e să-ţi dai viaţa toată,

Să simţi că mori pentru o dragoste,

Care e doar o pacoste. ~

~ Odine ~

~ Dorinţa ta ~

~  Dacă dorinţa ta va fi să pleci pe altă cale,

Eu nu voi spune nici stai, nici nu pleca,

Voi închide ochii şi voi rămâne-n jale,

Iar gura pe veci, mi-o voi fereca.

Îmi voi ascunde fiinţa în stâncile cioplite,

Ce se deschid, spre adâncul din pământ,

Căci vântul şi furtunile, vieţilor trecute

M-au adus în viaţa asta, cu un legământ.

Să-mi dau viaţa ţie, iar tu de nu o vrei,

Să-mi adun inima zdrelită de cuvinte,

Să-i potrivesc bucăţile, lipind-o cu acel clei,

Adus din stele şi lună şi toate cele sfinte.

Şi legământul sacru cu care am venit,

Să-l port pe veci, în inima mea moartă

Până când viaţa asta, se va fi sfârşit,

Iar eu îmi voi începe, din nou, o altă soartă.

Căci nu voi mai şti a vorbi, în astă viaţă,

Decât în cânt şi rugăciune eu mă voi jertfi,

De îti vei întoarce spatele, către a mea fiinţă

Şi dorinţa ta va fi să pleci, aşa va fi. ~

~ Odine ~

~ Sacrificiul ~

~ Am aprins pentru tine luna,

Cu întrerupătorul inimii mele,

Să ne vegheze cu lumina divină

Şi cu cerul plin de stele.

Am dat soarelui foc,

Cu scânteia din inima mea,

Să fie mereu la mijloc,

Să nu ne stingem, chiar de-om vrea.

Iar dacă destinul ne va arunca,

Departe în lumea largă,

Dorul mă va sfârteca,

Cât voi avea viaţa de lungă.

Iar tu vei avea fericire,

Primită din durerea mea,

Şi-ţi vei clădi altă iubire,

Unde mi-ai îngropat dragostea.

 

Iar dacă vom mai reuşi vreodată,

Să dormim îmbrăţişaţi,

Luna se va aprinde îndată,

Şi vom fi de stele alintaţi.

Iar pe locul ce era acum un timp,

Iubirea mea ce strălucea,

Să duci un braţ de flori de camp,

Să nu o uiţi, iubirea mea. 

Când singur îţi sacrifici soarta,

Şi vrei să laşi o moştenire,

Te-ngropi in tine şi închizi poarta,

Să-i dai iubirii, o iubire. ~

~ Odine ~

~ În patul în care m-ai iubit ~

~ În patul în care am dormit,

Când m-ai atins şi m-ai iubit,

S-a transformat în pat de flori,

Descântat de vrăjitori.

În patul în care m-ai iubit,

Sufletul mi l-am lipit,

Acolo voi dormi pe vecie,

În patul unde nu e saracie.

Căci iubirea-i bogăţia,

Doar ea aduce prorocia,

De a răzbate în pustiu,

Şi a ieşi din purgatoriu.

Am adormit în forma mea de silicon,

În care m-ai turnat ca pe un cocon,

Şi-aştept să se desfacă iară,

Să prind aripi, să ies afară.

Să zbor departe în alt univers,

Cu o alta rimă şi alt vers,

Un alt poem de dragoste,

Un alt decor, altă poveste.

Iar patul în care m-ai iubit,

Noi vom trăi la infinit,

În mintea ta, în viaţa mea,

Anul trecut, acum şi pururea. ~

~ Odine ~