~ Fiica Ploilor ~

~ Ascult tăcerea cum vorbeşte,

În limbi cunoscute celor ce ştiu,

Cât doare-o inimă când iubeşte,

Care urlă în pustiu.

În zgomotul de ploi de vară,

Strigă cerul în tunete,

Să certe oamenii iară,

Că au uitat de dragoste.

 

Iar stropii ploilor ce cad.

Lovesc pământul cu viteză,

De parcă-s îngeri ce decad,

Din Rai exact ca în geneză.

Şi-n căderea lor din ceruri,

Se sparg în mii şi mii de păsări,

Umplând zarea de zboruri,

De pescăruşi  planând pe mări.

Şi îmi cântă într-un tril,

Să mă cheme-n zborul lor,

Într-un dans de stropi docil.

Căci sunt fiica ploilor.

Am să bat în al tău geam,

În ropotul stropilor,

Să văd chipul ce odată-l adoram,

Şi să-ţi spun că mi-a fost dor.

Şi-am să vin la iarnă iar,

Transformat în fulg de nea,

Şi am să te sărut cu dor,

Topindu-mă pe faţa ta. ~

~ Odine ~

~ Două braţe ~

~ Am numai două braţe

Care urlă după tine,

Şi sunt cele două braţe,

Ce mă ţin doar în suspine.

Dacă aş avea mai multe,

Mi-ar săpa ele mormântul,

Ar scrie pe cruci cuvinte,

Că m-a înghiţit pământul.

Două braţe ce au murit,

În acea clipă în care,

De gâtul tău le-ai despărţit,

Să te pregăteşti de plecare.

Două braţe ce nu ai dorit,

Pe tine să te ţină la piept,

Te-ai îndepărtat grăbit,

Şi m-ai lăsat pe veci s-aştept.

 

În alte două braţe dormi,

Alte braţe noaptea te-nvelesc,

Altele te duc pe culmi,

Alte două braţe, te iubesc.

Am numai două braţe,

Ce se roagă pentru tine,

Împreună caută să se agaţe,

De o sfântă rugăciune. ~

~ Odine ~

~ Atinge-mă ~

~ Atinge-mi sufletul cu tine,

Doar atunci dorul se va risipi,

Pământul se va roti cu mine,

Iar universul cu noi se va contopi.

Iar fluturii din mine se vor naşte,

Vor înflori ca florile în primăvară,

Prin vene drumul vor cunoaşte,

Să vină către tine, în afară.

Să te înconjoare cu iubire,

Să-ţi gâdile trupul şi a ta piele,

Să te ridice în univers spre izbăvire,

Să-ţi coloreze viaţa, cu acuarele.

Atinge-mi gândurile ce mă ţin în viaţă,

Şoptindu-mi tandru la ureche,

Cu vocea ta ce mă răsfaţă,

Simţindu-te a mea pereche.

Când fiinţa-mi se va simţi atinsă,

De tot ce-nseamnă a ta prezenţă,

Lumina din mine se va fi aprinsă,

Emanând ca un licurici fluorescenţă.

Şi luminându-ne îmbrăţişaţi în ceruri,

O să fim acolo doi luceferi,

Devenind ai îndrăgostiţilor reperuri,

Le vom presăra drumul cu nuferi.

Atinge-mă iubire doar cu tine,

Şi pe veci îţi voi jura credinţă,

Voi fi doar zâna ta, Odine,

Şi alături îţi voi fi la suferinţă. ~

~ Odine ~

~ Am fost odată fluture ~

~ Fluturii se nasc în zori,

Printre razele de soare,

Şi se bucură de flori,

Şi de lumea călătoare.

Deşi viaţa lor e scurtă,

Şi cu zboruri în eter,

Se înalţă şi se avântă,

Spre iubire şi spre cer.

Aşa am fost şi eu odată,

Un mic fluture în zbor,

Şi am crezut că zarea toată,

Îmi va face zborul mai uşor.

Şi am zburat cu îndarjire,

Spre o mare de iubire,

Am crezut în fericire,

Mai presus de nemurire.

Am fost prinsă într-o plasă,

Ţesută cu vorbe de dragoste,

Am crezut că-mi va fi casă,

Cu un prinţ rupt din poveste.

Însă prinţul nu a fost,

Decât un colecţionar,

Iar povestea-avea un rost,

Să prindă fluturi în insectar.

Acum sunt o omidă şi aştept ca vântul,

Aripile să le scuture,

Să-mi aducă aminte sufletul,

Că am fost odată un fluture. ~

~ Odine ~

~ Iluzia poetului ~

~ Iluzia unui poet

Este să se joace cu versurile dulci,

Într-o inimă amară,

Sau cine mai stie, între vise

Să se trezească îndrăgostit.

Poate e o iluzie,

Şi încearcă să înlocuiască fleacurile,

Cu dragoste şi sentimente,

În lumea asta nebună în care,

Nimeni nu mai are timp pentru aşa ceva.

Iluzia unui poet care,

Nu renunţă aşa uşor,

Încercând într-o lume murdară,

Să facă un strop de curăţenie.

Poetul care vede in cuvinte,

Boabe de nisip ale timpului,

Şi că are o singură viaţă,

De la naştere până la moarte,

Să descrie fericirea dar şi durerea,

Acea durere care durează câteva ore,

Sau zile, sau ani, sau toată viaţa,

Acel timp în care secundele par ani.

Iluzia poetului de a descrie,

O iubire care se pierde,

În eternitate pentru o îmbrăţişare,

Să descrie mângâierile care au murit,

În ceva ce nu va muri niciodată.

El le va lăsa scrise,

Pe o coală de hârtie,

Şi va transforma momentele în eternitate,

Independent de cantitatea de ani,

Care vor trece şi îi va trăi. ~

~ Odine ~

~ Dansul Ielelor ~

~ De ce când e soare, nu sunt stele?

Şi când e el, unde sunt ele?

De ce când luna e aprinsă,

Lumina doarme sau stă ascunsă?

Când soarele e sus pe cer,

Doar el e punctual de reper,

Căci el e regele ceresc,

Şi toate-n jurul lui domnesc.

Când luna-i sus cu stelele,

Ies la iveală ielele,

Să facă dansuri fecioreşti,

Şi vrăji cu astrele cereşti.

Descântece la luna plină,

Şi vrăji de dragoste deplină,

Iubiţii lor să şi-i întoarcă,

De ele să nu se mai despartă.

Iar când soarele sus pe cer se-arată,

Iubiţii intră iar pe poartă,

Cu braţele pline de flori înmiresmate,

La iele cu rochii albe îmbrăcate.

Asta e vraja de iubire eternă,

La cer cu stele şi cu lună plină,

Căci de când lumea s-a născut şi până moare,

Cerul o să aibe lună, stele si răsărit de soare. ~

~ Odine ~

~ Închisoarea ~

~ M-am întânit cu tine în visele de toamnă,

Când frunzele îşi părăseau coroana,

Acum lumea mea înseamnă,

O închisoare cât Doftana.

De parcă destinul meu de iad,

Mi-a răsturnat bagajul şi viaţa,

Să-ţi văd privirea cea de jad,

Şi să-mi semneze penitenţa.

Să-mi fie inima în lanţuri cu tine,

Într-o celulă-nsingurată,

Unde se desfac destine,

Şi suflete se trag pe roată.

Şi îmi suport încătuşarea,

În existenţa-mi efemeră,

Până voi vedea din nou zarea,

Iar inima va zbura iaraşi, liberă.

Aştept acea zi în care,

Vei fi un simplu trecător,

Prin viaţa mea cea muritoare,

Şi-o lecţie de viitor. ~

~ Odine ~