~ Da-mi suflu iubire ~

~ Dă-mi suflu iubire să trăiesc încă o dată

Ce a murit şi mi-e teamă să nu mor şi eu,

Dă-mi aerul care mă-nvie şi moartă

Căci tu îmi eşti viaţa, fără tine nu-s eu.

Şi viaţa şi moarte trăiesc lângă tine,

Şi extraz şi durere mă toarce mereu,

Mi-e sufletul turbat şi plin de suspine,

Eşti Iadul şi Raiul, iubitul meu.

Ştiu să trăiesc în Raiu-ţi alături,

Ştiu şi Iadul în care mă arunci,

Trăiesc din ale tale te iubesc-uri,

Şi îndeplinind ale tale porunci.

Sulfă-mi pe trup aer din plămânii tăi

Să te respire întreaga-mi fiinţă,

Scoate-mă din Iadul plin de văpăi,

Dă-mi aer iubire, adu-mă din nou la viaţă. ~

~ Odine ~

~ Iubeşte-mă ~

~ Iubeşte-mă aşa cum numai tu şti.

Iubeşte-mă ca un prunc,

Ce are nevoie de primii paşi în viaţă.

Iubeşte-mă ca un copil

Care are nevoie de fiinţa maternă.

Iubeşte-mă ca un adolescent,

Care vrea să schimbe lumea plin de speranţă.

Iubeşte-mă ca un bărbat

Care vrea să devină tată.

Iubeşte-mă ca un adult,

Care are nevoie de iubita alături.

Iubeşte-mă până vei îmbătrâni,

Când vei avea nevoie de o mână,

Să te sprijine când vei merge greoi.

Doar atât, iubeşte-mă 

Aşa cum te iubesc eu pe tine

Şi vei simţi mirosul dragostei vii.

Iubeşte-mă şi nu te vei mai simţi niciodată,

Jumătatea pierdută prin miliardele de jumătăţi,

Ci jumătatea care şi-a găsit bucăţica de iubire

Din care odată a făcut parte. ~

~ Odine ~

~ Dacă aş putea ~

~ Dacă aş putea din suflet să te scot

Nu aş mai sta o secundă să socot,

Mi-aş smulge inima din piept

Nici o clipă n-aş mai vrea să mai aştept.

Dacă s-ar putea în minte să nu te mai am

Aş alerga desculţă pân’la Amsterdam,

De medicul m-ar face să nu mai ţin la tine,

M-aş opera să scoată inima din mine.

Ochii mei să se oprească din atâta plâns,

I-aş scoate cu unghiile dinadins,

Urechile mi le-aş cimenta,

Să uite în veci, de vocea ta.

Iar mâinile să nu mai vrea să te atingă,

Le-aş smulge din umeri, să devin o ciungă,

Iar de picioarele la tine ar alerga

Mi le-aş tăia, de-aş deveni oloagă.

Aş deveni fizic neputincioasă,

Dar inima ar mai liberă şi curajoasă,

De-ar putea face Domnul, să uit de tine,

Mi-aş da lui viaţa toată, numai în rugăciune.

De s-ar putea, dacă aş putea,

Să-mi duc pe apă dragostea,

Să curgă lin să mă eliberez de atâta dor,

Să-mi dau drumul la aripi şi să zbor. ~

~ Odine ~

~ Cursul vietii ~

   ~ Vine o vreme cand esti ingropat de viu de propriile sentimente. Te inghite pamantul si simti ca nu te mai poti ridica. Tot ceea ce iti ramane de facut este sa adormi privind cerul cu bratele deschise asteptand imbratisarea iubirii.

     Esti copilul pamantului, pentru ca din pamant ai fost creat si el este singurul care te vrea inapoi orice ai face in viata. El este cel care accepta si criminal si crestin, bogat sau sarac, bun sau rau, nu face discriminare si nu se simte dezamagit de nimic. Desi nu are suflet traieste, traieste prin ceea ce primeste si el transforma totul.

     Descompune pentru ca mai apoi sa faca din ceea ce e stricat, ingrasamant pentru ceea ce trebuie sa traiasca, sa dea nastere din nou la o alta viata. Primeste tot, sa daruiasca tot. Asta e cursul vietii, a primi si a darui. Nu poti primi la infinit, asa cum nici sa daruiesti la infinit fara a primi nu se poate.

     Atunci cand simti ca pamantul te va inghiti sa iti aduci aminte ca din inima ta distrusa, va rasari o alta viata, ca de acolo se va inalta cel mai frumos lastar si el va reprezenta ceea ce ai fost tu. Nimic nu piere pentru totdeauna, doar se transforma.

     Nici o dragoste adevarata nu moare, ea va fi inghitita de pamant un timp pentru ca mai apoi sa se inalte catre ceruri. 

De asta nu trebuie sa plangi niciodata atunci cand simti ca inima ta a murit, ci sa ii dai timp sa se nasca din nou, din samanta iubirii care a murit sa creasca cel mai frumos lastar al vietii, cel mai curat trup sa se nasca si sa ia viata in piept,  care se va inalta si va face flori, fructe si mai apoi sa imbratiseze cu intreaga fiinta iubirea ce i se asterne in fata. ~

                                    ~ Odine ~

~ Jurământul ~

~ Mi-e frig în suflet şi nu mi-e bine,

Şi mi-e atâta dor de tine,

Şi nu se duce şi nu pleacă,

Şi sufletul mai rău l-apleacă.

Şi nici o haină nici o zdreanţă,

Nu mă trezeşte iar la viaţă,

Nici sufletul nu îl încălzeşte,

Şi nici durerea n-o opreşte.

Şi-mi strâng braţele lângă mine,

Şi mi-e atâta dor de tine,

Iar tu nu şti şi nici nu-ţi pasă

Ai drumul tău, calea aleasă.

Şi aş veni desculţă iară,

Cum am venit în acea vară,

La tine-n braţe să mă aşez,

Să uit de toate, să te îmbrăţişez.

Mi-e frig în suflet şi mă doare

Şi simt în inimă apăsare,

De dor nebun, de dor de tine,

Şi-aş vrea ceva să mi-l aline.

Îmi rupe spatele în două,

Şi-n toată fiinţa mereu plouă,

Capul mi-apleacă spre pământ,

Căci ai călcat un jurământ.

Un jurământ de dăinuire,

Jurământul de iubire,

Că nimic din ce va fi,

Nimic nu ne va despărţi. ~

~ Odine ~

~ O noua viata ~

      ~ Am adormit in lanul de grau privind avioanele din hartie. Mi-am imbarcat fiecare gand in ele si le-am lasat sa zboare singure, iar eu sa stau in linistea aerului. Spicele se zbat langa mine si ma mangaie pe crestet ca un parinte iubitor.

     Azi vreau sa uit de tot si sa fiu copilul naturii, sa o las pe ea sa ma rasfete. Va lua cu mana supararea si va aduce alinare. Acum abandonez lumea nebunilor in care am fost tinuta captiva si ma abandonez in fata noii vieti.

      Nu trebuie sa crezi ca esti fericit ducandu-ti viata in alte parti ale lumii, pentru ca intr-o zi va veni clipa in care vei realiza ca nu e fericire. Pentru ca acolo unde te duci, te duci si pe tine cu tine, cu tot cu ceea ce fugi, cu tot cu dureri, cu tot cu apasari.

       Trebuie sa le accepti pe toate ca facand parte din tine, sa le iubesti si sa faci pace cu ele, sa pleci pe puntea stramta din fata ta si sa dai mana cu cei care au gresit fata de tine si tu fata de ei. Si atunci vei fi cu adevarat fericit.
      Si acum trebuie sa plec. Sa plec mai departe pe drumul ingust uneori, alteori plin de gropi, sau munti pe care trebuie sa ii escaladez si sa las marea galbena si linistitoare. Sa plec cu sufletul usurat, sa ma iau pe mine cu mine si sa ma iubesc asa cum sunt. Pentru ca asta sunt eu. ~
                                ~ Odine ~

~ Ochii ce ştiau să râdă ~

~ Ochii ce ştiau să râdă,

Sunt veşnic înlăcrimaţi,

Privesc în faţă pe stradă,

Oamenii însinguraţi.

Acei ochi ce visau viaţa,

Cu plăcere şi elan,

Acum şi-au pierdut speranţa,

Într-o iubire de porţelan.

Şi sunt trişti şi amăgiţi,

De ce-n faţă li se arată,

Nu mai sunt îndrăgostiţi,

Şi-au privirea împovărată.

Două lacrimi se preling,

Şi aleargă-n jos în grabă,

Sărutându-se se-ating,

Transformându-se într-o boabă.

Şi închişi în rugăciune,

Se scurg lacrimi în cascadă,

Şi plâng de amărăciune,

Ochii ce ştiau să râdă. ~

~ Odine ~