~ Ochii ce ştiau să râdă ~

~ Ochii ce ştiau să râdă,

Sunt veşnic înlăcrimaţi,

Privesc în faţă pe stradă,

Oamenii însinguraţi.

Acei ochi ce visau viaţa,

Cu plăcere şi elan,

Acum şi-au pierdut speranţa,

Într-o iubire de porţelan.

Şi sunt trişti şi amăgiţi,

De ce-n faţă li se arată,

Nu mai sunt îndrăgostiţi,

Şi-au privirea împovărată.

Două lacrimi se preling,

Şi aleargă-n jos în grabă,

Sărutându-se se-ating,

Transformându-se într-o boabă.

Şi închişi în rugăciune,

Se scurg lacrimi în cascadă,

Şi plâng de amărăciune,

Ochii ce ştiau să râdă. ~

~ Odine ~