~ Sonet de dragoste ~ William Shakespeare ~

Veni-va vremea cînd cusururi numai

ai să-mi găseşti (dar oare va veni?)

iubirea ţi se va sfîrşi, dar tu m-ai

deprins că judecata-ţi vei rosti.

Acele timpuri cînd străin vei trece

abia vorbindu-mi. Ochiul tău iubit

peste iubirile se va petrece,

abia mişcîndu-şi focul potolit.

Mă trag din calea clipelor acele,

lăuntrica-mi pustietate-o ar,

scot împotrivă-mi numai vorbe grele

şi-nreptăţesc cuvîntul tău amar.

Mi-e dată-a despărţirii sfîşiere,

de vreme ce iubirea n-o pot cere.

Ai inimile toate-ntr-al tău suflet,
pe care eu pierdute le-am crezut,
domnesc în el iubiri cu dulce sunet
şi prietenii ce îi ştiam în lut.
O, cîte sfinte lacrime supuse
iubirea prea-curcernică mi-a smuls,
dau vamă pentru-atîtea vieţi răpuse
ce înlăuntrul tău poate au curs!
Eşti cripta-n care dragostea mea zace,
trofee străluctie-n ea văzum;
mi-a smuls din multele-i iubiri şi-n pace,
ce-a fost al altora i-al tău acum.

În tine-i văd pe toţi ce i-am iubit
şi tu, prin ei, întreg m-ai dobîndit…