~ Fata slabă din mine,
A devenit femeia puternică
Cea căreia nu îi e teamă să spună ce vrea,
Ce îi dorește, când își dorește,
Să îmbrace cea mai provocatoare rochie
Și să umble pe tocuri cui cu capul sus,
Fără să îi pese că nu arată ca un model 90-60-90.
Cea care și-a făurit tronul pe care să stea ca o regină,
Dar să nu aibe nevoie de supuși,
Cea care nu stă în spatele unui bărbat,
Dar nici cea care îi calcă în picioare.
Cea care își permite să fie și slabă și puternică,
Cea căreia dacă i se duce firul la ciorap nu vede ca pe un
capăt de lume.
Femeia care nu mai are nevoie de un bărbat ca accesoriu,
Pentru a fi femeie,
Femeia care atunci când pune câteva kilograme nu disperă,
Cea care atunci când vrea să vadă un film romantic,
Să stea să mănânce înghețață și să plângă,
Cea care și-a asumat rolul de victimă ca o lecție,
Femeia care se bucură de un fard sau un gablonț fără
valoare,
O femeie simplă, slabă, dar al naibii de puternică.
Și toate astea am crezut că ți se datorează
Și într-o oarecare măsură da, însă nu în totalitate,
Pentru că am înțeles că nu am nevoie de tine,
Sau de un alt bărbat pentru a mă simți femeie cu adevărat,
Femeie care atunci când sunt întrebată ce fel de bărbat
caut,
Să răspund scurt, dar ferm:
Bărbatul în ale cărui brațe să îmi permit să mă port ca o fată
slabă,
Dar să mă simt ca o femeie puternică. ~
~ Odine ~
Ion Minulescu
RăspundețiȘtergereRomanţa ultimei seri
Pe buzele-mi roşii port şi-astăzi stigmatul
Dezastrelor mute din ultima seară...
Pe buzele-mi roşii - apusuri de vară -
Port urmele luptei pierdută-n palatul
Eternului Mâine
Şi fostului Ieri!...
Mi-ai spus într-o seară că-i ultima seară!...
Vai!... Ultima seară ce trist se sfârşea...
Te văd parcă şi-astăzi învinsă,
Culcată,
Pe-aceeaşi arabă şi veche sofa,
Cu pleoapele-nchise,
Cu gura-ncleştată
Şi mâinile-n cruce ca două stindarde
Salvate din focul cetăţii ce arde!...
Sărmană învinsă de însuşi învinsul
Voinţelor tale...
Supremă chemare
Ce-şi pierde zigzagul în gesturi ce mor...
Lumină nocturnă de stea căzătoare...
Pe buzele-mi roşii priveşte stigmatul
Dezastrelor mute din ultima seară
Şi-ascultă-ţi a luptei stridentă chitară
Cum plânge,
Şi-n urmă, cum moare-n palatul
Eternului Mâine
Şi fostului Ieri!...
Sunt glasuri de clopot ce parcă te cheamă
Şi glasuri de ştreanguri ce scârţâie-n vânt...
Un glas de frânghie şi-un glas de aramă
Se zbat împreună,
Şi două sentinţe
Topite sunt parcă-ntr-un singur cuvânt:
"Amantul te minte"...
"Amantul te minte"...
Şi-n viaţă, acelaşi etern Început
E doar profanarea acelor Sfârşituri,
Trăite
Şi-apuse cu cei din trecut!