~ Ultima mea casă... în sufletul tău ~

~ Când te iubesc, te iubesc în spațiul meu,

Fără oboseală, frig, sete... ci doar foame,

Într-un spațiu plin de versuri spațiale, infinit,

Te iubesc cu emoție, în locuri ascunse,

Care te duc spre inima și sufletul meu.

Și te iubesc fără grabă și mă ții și-mi dai căldură,

Mă faci să simt că nimic altceva nu contează

Și că nu mi-ar fi teamă nici de sfârșitul lumii,

Căci atingerile tale au o calitate ciudată,

Uneori sunt moi și tandre,

Alteori sălbatice și de om înfometat,

Iar linia dintre noi e o linie a orizontului,

Linia dintre cer și pământ pe care nu o poate separa nimeni și nimic.

Tu nu trebuie decât să mă faci să mă simt iubită,

Să mă lași să mă cuibăresc ca un pui în brațele tale

Și să mă ții acolo strâns, să știu că ești acolo cu mine,

Atât și nimic mai mult.

Cu tine simt că vreau să abandonez frâiele controlului,

Să mă topesc ore, ceasuri.

Poate cuvintele mele nu sunt în stare să spună tot ce simt

Și nici mâinile mele care vorbesc pe buzele tale care mă sărută,

Sau când aleargă pe trupul tău, sau privirile se întrepătrund

Și ochii reflectă focul din noi, o nebunie,

Eternă... un vis perfect... cea mai frumoasă tăcere,

Ultima mea casă... în sufletul tău,

În universul nostru care are două lumi, dar un singur sărut. ~

~ Odine ~