~ Tipatul pasarii lovite ~

~ Am auzit tipatul unei pasari lovite,

Ca un cantec de dor al pasarii spin,

In zgomot un zvon de melancolii tacute,

Se arunca strapungandu-si inima-n chin.

Nu tot ceea ce fac poate fi corect sau gresit,

Doar am redus la tacere nasterea unui loc mistuit de flacari,

A unui cer absent de pasari insangerate.

Imi tarasc constiinta in poezii aruncate pe ferestre inchise,
Provocand o dragoste imposibila la duel cu razboinica minte,

Printre cicatricile pamantului facute din lipsa ploilor.

Poezia este un fel de sarut infinit considerat a fi infinit,

Gravata in pietrele de mormand unde se odihnesc inimile moarte,

Si unde dragostea a venit cu mainile goale in tacere,

Sa monteze piese sparte din lacrimile inghetate ale sunetelor,

Din toate cantecele care nu se mai simt decat in strigate,

Strigatul pasarii lovite cazute la pamant.

Petale uscate de tacere se pierd in ceata densa si rece,

Pe locul unde vor creste tulpini noi in locul radacinilor vechi,

Unde se fac ritualuri cu sangele zeilor care plang,

Caci au fost injunghiati de unghiile false.

Adorm pe lacrima subtire ce coboara spre gura uscata de tipatul pasarii lovite,

In culorile sumbre ale furtunilor ce rup umbrele de corp,

Iar degetele palmelor slefuiesc pleoapele palpainde,

Coborand in tacere spre picaturile nostalgice ce ratacesc agale.

Ma consuma vidul nelinistii letale, in sunete de chitara,

Care imi repeta strigatul salbatic, delirant al pasarii in agonie,

Si visez cum trupul imi e incatusat cu sufletul de timp,

Pierzandu-se in apele ceasului pana in maruntaiele pamantului.

Hibernand in pestera cu peretii plini de mucegaiul secundelor.

Astept in insomnie reincarnarea sufletului,

Intr-o alta pasare. ~

 ~ Odine ~