~ Vise arse cu miros de tamaie ~

~ Gandurile mele sunt stropi de roua pe frunzele hortensiilor nedeschise.

Visele mele sunt cuvinte arse ce miros a tamaie ,

Covorul de flori e calcat fara mila de calaii in negru,

Iar talpile desculte intra calusul capcanelor uitarii.

Un miros de singuratate creste pe roca de bazalt

Acolo unde s-au rugat in liniste ochii inchisi,

Vanturi furioase murmura la urechile lacrimilor,

Care incadreaza ochii unui chip acoperit de doliu.

Cui ii pasa ce simt ca nu mint?

Cui ii pasa cum se simte linistea de mormant?

Daca mainile mele ar spune ca nu sunt ale mele,

Ele ar imbratisa camasile de forta.

Daca spectacolul sufletului meu ar fi ca vantul

Ar spune ca nu simte nimic aici.

Tac ascultand susurul zilei asteia

Si ma simt ca si cum trec prin tara care atinge norii,

Invingand marea furioasa stand pe stancile digului ...

Liniste ...somn adanc de vant 

Sufletul meu tese firul alb si negru al vietii,

Si simt cum toporul reteaza cuvintele care duc la exil.

Astazi, mintea mea este pe campul de lupta,

Se bate cu fantomenele nebuniei ce zambesc.

Si se imbata cu sufletul ars de visele mirosind a tamaie,

In focul Iadului in urma caderii ingerilor alungati.

Calea spre fericire e agitata de apele timpului,

Mainile apuca strans visele albastre vandute pe nimic,

Pretuind iubirea ucisa de aurele maro ale celor  ce imbraca hainele omului bun.

Nu putem trai ca oameni precum copacii morti,

Nu putem trai cu legaturile lanturilor care ne trag in adanc atunci cand vrem sa ne ridicam,

Si atunci nu ne ramane decat sa ne dam drumul si sa simtim aerul in cadere.

Astazi am vrut sa scriu cuvinte oftand si sa le arunc in vant.

Astazi am vrut sa plec pentru a nu ma mai intoarce acasa. ~

~ Odine ~