~ Simte-mă ~ (Poem de dragoste XXV) ~

~ Simte-mă atunci când îmi trimit gândul la tine,

Simte cum mâinile mele te modelează ca o sculptură,

Şi cum cuvintele mele vin ca vântul către tine,

Cum lacrimile mele de dor îţi spală chipul prin ploi.

Simte, căci eu sunt poemul care te conectează la viaţă,

Sunt visul netrăit, încă o noapte şi încă o zi,

Simte cum creionez o bucată din mine pe hârtie,

Cum îmbrăţişez timpul, spre infinit, scriind în tăcere,

Cum durerea nopţii curge prin pieptul meu,

Şi devin cuvânt, poem pentru tine.

Simte când cuvintele mele triste vin în râu spre tine,

  Când lacrmile cad ca o cascadă, în amintire 
 Cum dorul de casă devine dor pierdut în timp ,

Iar această durere nu mai spune nimic, doar se simte,

Se strânge în cuvinte şi se duce în vârful degetelor.

Simte cum scriu deschizându-mi sufletul,

Şi totul devine nimic, un râu de tăcere veşnică,

Pentru că îmi rupe disperarea din suflet în cuvinte,

Cu urlete tăcute de aşteptare pentru tine.

Simte toate astea, ca bucăţi din viaţă care ţi le ofer,

Bucăţi din mine, din rana mea, din sângele meu prin cuvinte,

Simte golul din mâinile mele, dintre braţele mele,

Simte cum mă doare viaţa când tu eşti departe,

Simte cum mă doare dorul, visul visat,

Simte şi îmbrăţişează-mă în umbră,

De la începutul până la sfârşitul timpului.

Simte unde mă aflu cum şi eu simt unde te găseşti,

Pentru că nu distanţa desparte două bătăi de inimă,

Ci împuţinarea iubirii, slăbirea din iubire,

Căci doar diminuarea iubirii, slăbeşte simţirea,

Simte-mă aşa cum şi eu te simt pe tine. ~

~ Odine ~